Cand te decizi sa pleci spre orasul ingerilor, iar punctul tau de plecare este San Francisco, ai doua posibilitati: sa o iei pe U.S. Route 101 sau pe California State Route 1. Din cate imi amintesc eu bine, sfatul amicilor a fost sa o luam pe 1, desi e un pic mai lung, dar frumusetea traseului consta intr-un drum construit de-a lungul coastei Pacificului, cu senzatia stranie de mers deasupra oceanului si uneori peste plafonul de nori. Nici cu Route 101 nu ti-e rusine, caci are o istorie bogata. Cunoscut ca El Camino Real, drumul u
nea pe vremuri misiunile si satele spaniole.
Pe One ai tot felul de puncte de belvedere, de unde faci niste poze minunate. Pe la terminarea rutei, in apropiere de Santa Barbara, peisajul se imbogateste si cu plaje populate de foci si lei de mare, care dorm si lenevesc intr-o nesimtire totala, nefiind absolut deloc deranjate de zumzetul turistilor agitati sa se pozeze cu mamiferele. In afara de peisaj, pe One poti manca la un fel de han american, al unei doamne blonde, al carei nume nu mi-l mai amintesc. Dar ce imi amintesc este ospitalitatea desavarsita – sa nu mai zicem ca suntem singurul popor care a infipt coada la pruna din punctul asta de vedere – si vantul, ca briza nu o pot numi, care ar fi zburat harnasamentul meselor, daca nu existau ferestre la terasa. De consumat, un pahar cu apa rece din partea casei si o salata Cobb si celebrii Fish&Chips. Adica cod pane cu o gramada de cartofi prajiti. Nota acordata e cam 6, mai buna era salata. Preturile mari: cam 20 de dolari portia.
Ne continuam drumul, trecand rapid prin Santa Barbara, cu un stop mic pe un ponton de lemn pe care intri cu masina si ne grabim caci soarele incepe sa apuna si trebuie sa ajungem la hotel la L.A. Hotelul sau motelul era Ramada. La noi e lux, la ei e un fel de amplasament obscur si insalubru, cu un nene foarte plictisit de dupa o tejghea care, intr-un mare sictir, iti intinde cartela si iti ia banii. Vorbele sunt scumpe la el si renunti sa-l mai interoghezi de diverse lucruri. Iti depozitezi bagajele la camera, patul e king size, dar aspiratorul este old fashion sau deloc. Nu am luat boli, dar nici nu am iubit perna prea tare, preferand prosopul personal atasat pe ea. Plimbarea de seara foarte intunecoasa, pe un fel de bulevard cam pustiu, printr-un cartier marginas. A doua zi ne-am dumirit ca eram la margine de oras, dar la un kilometru de Venice Beach.
Usor dezamagiti de prima seara, ne-am trezit plin de viata si am pornit sa exploram plaja, vazuta de majoritatea dintre noi in celebrul serial Beverly Hills 90210. In zorii zilei, Venice Beach este atractia surferilor, a oamenilor strazii si a comerciantilor de tricouri made in China cu mesaje umoristice. Apa e mai calda ca in nord la San Francisco, nisipul curat, iar o mamaie cauta cu detectorul de metale acele drogatilor care ar putea rani picioarele turistilor. In rest, o plaja mare, cam ca la noi la Mamaia, dar lipsita de baietii cu SUV-uri albe si pipite botoxate.
Lasand plaja la locul ei, te sui in masina, ii dai drumul Ioanei, care te urneste spre capitala filmului. Ajunsi pe Walk of Fame, dai drumul la aparatul foto si incepi sa pozezi ca un capiat toate stelele de pe trotuar, pana cand realizezi ca faima tine cam distanta de la piata Victoriei la Unirii si te potolesti. Ca nu de alta, dar consumi bateriile degeaba. Dupa bananaieli prin muzee de tip Madam Tussaud, te opresti complet deshidrat la un bar “la sosea”, unde mananci coaste marinate si un fel de hamburger cu curcan contra a 20 de dolari per portie si iti potolesti setea cu un pahar de un litru de ce cola sau fanta te taie capul, cu posibilitate de reumplere gratuita.
Per total, Los Angeles nu e pe atat de stralucitor pe cat pare in filme. Este aglomerat, kitschos si foarte amestecat. Se scoate prin Beverly Hills si Teatrul Kodak. Insa ca destinatie de vizitare nu l-as recomanda. Poate curiozitatea unei singure dati, in rest daca buzunarele te tin, te imbarci intr-un autobuz special si dai o raita la studiouri pe la Hollywood sa vezi, mai tata,unde se face istoria.
