Încă o strigare: Şcoala-i într-o rână, mă!
După greve, marşuri, tratative – negocieri – şi alte peripeţii, se anunţă că vine legea, legea educaţiei, în parlament! Comentariile din cancelarii sunt divizate politic, conducerile tuturor şcolilor şi ale inspectoratelor şcolare-bastioane ale rădăcinilor comuniste în învăţământ-deasemenea. Haosul, superficialitatea şi goana după scandal pulverizează orice confruntare solidă, bine argumentată şi aşezată! Graba de a face propagandă cu privire la conţinutul legii, vezi Doamne, „a noastră-i mai bună”, intrarea în „hora” aşaziselor dezbateri a lui neica Emil, cosaşul şi a altor diriguitori, atestă că şcoala românească începe să trăiască vremuri grele pentru generaţiile de acum. Când începi să vezi că au apărut, ca ciupercile după ploaie, tot felul de „cunoscători” în ale psihopedagogiei care, de la înălţimea funcţiilor pe care le ocupă „îşi dau cu părerea” semidoctă despre „axarea învăţământului pe competenţe”, încep să te treacă fiori.
Legea e imperfectă, pică într-un moment foarte nefavorabil şi va fi sortită arbitrariului căci fiecare o va aplica, „după ureche”, cum îi vine. Are foarte multe ambiguităţi şi incoerenţe, nu reuşeşte să aducă în faţă o realitate concludentă! Adică problema fundamentală a şcolii–victimă nevinovată a evoluţiei socio-politice din ultimii douăzeci de ani — nu este axarea pe competenţe deoarece acest lucru îl ştie orice absolvent de şcoală normală sau de facultate de profil, ci managementul şi organizarea ei!
O instituţie încremenită în proiecte fără finalitate, anchilozată în cerinţe şi obiective învechite, îmbălsămată în rutină şi chiar diletantism, fără a-şi asuma responsabilitatea dificultăţilor din societate ca parte a slabei acţiuni a ei, trebuie reformată din temelii. Cine conduce acest proces? Cum începe el? Care e baza teoretică şi practică acţiunii reformatoare?? Legea nu răspunde la aceste întrebări şi nici la multe, foarte multe altele!
Avem douăzeci de ani de când contactele noastre cu occidentul au devenit mult mai fluente, posibilitatea de a analiză comparativă a sporit şi nu suntem în măsură să pornim o acţiune de anvergură în interes naţional, fără să ne mai fricţionăm între noi cu injurii politice şi de orgolii!! Este şi asta o probă că şcoala este condusă defectuos, organizarea învăţământului nu mai e în conformitate cu timpul în care trăim, evoluţia demografică şi starea economico-socială. Pentru a fi reuşit, Reforma şcolii trebuia să pornească de la o nouă organizare care să ţină cont de toţi factorii implicaţi. De importanţa lor şi de perspectiva lor evolutivă. Aici e vorba şi de mult trâmbiţata descentralizare. De acord cu ideia în cazul instituţiilor gen spital, primării, dispensar comunal. Dar dacă bugetul urmează elevul şi pentru fiecare se va aloca o sumă exactă ce fel de descentralizare e asta? A, probabil că în funcţie de judeţ, de dezvoltarea economică locală, unii vor avea o alocaţie mai mare iar alţii nu.Aceasta e o amăgire. Nu poţi ca la Baia Mare elevii clasei a II a să înveţe tabla înmulţirii, iar la Buzău operaţiune respectivă să se facă în clasa a IV a deoarece au bani mai puţini. In plus, trecerea inspectoratelor şcolare la consiliile judeţene ar crea cea mai gravă eroare politică din punct de vedere al dezvoltării coerente a şcolii româneşti. Dacă preşedintele consiliului judeţean este pesedist toţi cei de la inspectorat şi din conducerile de şcoli vor fi din acelaşi „aluat”.Ca să nu mai vorbim de diferenţierile ce pot apare în abordarea inspecţiilor şcolare de specialitate. Fără un consiliu naţional de coordonare a controlului şi îndrumării, cu puteri decizionale în hotărârea de încadrare şi menţinere a personalului didactic, calitatea prestaţiei acestuia se va diminua treptat.Singura soluţie în acest caz ar fi ca partea de contabilitate, buget, audit, investiţii, statistică de la inspectoratele şcolare să treacă la consiliul judeţean, formându-se o direcţie de învăţământ, iar inspecţia de specialitate să fie coordonată la nivel naţional, având parametrii şi standarde identice pentru întreaga ţară. Altfel se va ajunge ca primarul localităţii să fie „evaluator” al cadrelor didactice.
Legea nu este imperativă în ceea ce priveşte condiţia şcolii ca „prestatoare de servicii pentru societate”. Condiţia acesta nu s-a asimilat nici până acum, deşi se vorbeşte despre ea de mai bine de 12 ani. Foarte mulţi educatori, învăţători, profesori se manifestă în continuare de pe poziţia de „magister dixit”aruncând insuccesele şcolare în spatele elevilor. Profesorii nu se văd în postura de „servitori” ai copiilor în formarea lor ca viitoare valori naţionale. Nici sistemul de evaluare-de la copii la personalul didactic şi de aici la înstituţia şcolii-nu răspunde cerinţelor competiţionale, determinante în şcoală. Standardele aplicate până în prezent au avut doar o componentă birocratică, hârtiile acoperind faptele.Compromisurile reciproce sunt evidente, presiunile exterioare de asemenea, vulnerabilităţile pregătirii profesionale, coştiinciozitatea, corectitudinea şi verticalitatea conduitei profeionale a profesorilor au erodat temelia şcolii.
Chiar dacă amână cu trei ani trecerea clasei a IX a la gimnaziu, ideia respectivă este o dovadă în plus a insuficientei analize organizaţionale a sistemului nostru şcolar.Se demonstrează faptul că este ignorată total experienţa şcolii româneşti da şi cea a şcolii occidentale. De aceea susţin destructurarea acualului sistem şi crearea unor unităţi şcolare mari care să acopere întreaga reţea şcolară chiar dacă sunt clase disparate în teritoriu. Pe baza performanţei interne a „complexului şcolar” astfel organizat, prin evaluări periodice profesioniste se clarifică parcursul fiecărui copil de la grădiniţă şi până la bacalaureat sau atestatul profesional. Astfel s-ar evita şi desfiiţarea şcoliţelor mici unde nu este infrastructură comunicaţională modernă pentru promovarea transportului şcolar dar-şi mai important- ar fi pusă la punct întreaga activitate de evaluare corectă a elevilor atât prin analize comparative ale evoluţiei lor în timp cât şi prin teste naţionale. Cel mai de folos ar fi prin această reorganizare, apropierea deciziilor centrale de cele locale şi ca o consecinţă a acestui fapt, oferirea de şanse egale copiilor.
În legătură cu a fi sau a nu fi titular în învăţământ cred că probleam trebuie nuanţată. In occident un profesor care nu are „auditoriu” pleacă din şcoală. Aşa trebuie pusă problema. Una e să fii profesor de l.română şi alta e să fii de desen sau muzică. Nici normarea nu se poate face identic de aceea consider că centrele şcolare trebuie să fie abilitate să-şi angajeze personalul potrivit cu cererea şi să ofere în schimb salariu în funcţie de aceasta.
In ceea ce priveşte impactul real cu cei ce lucrează la catedră, constat cu regret o inapetenţă totală faţă de lege. Cauza e una cultivată: „degeaba, tot ce ştiu sau vor ei se face, nu ne ia nimeni în seamă”.Nici eu nu-mi fac iluzii, dar sunt obligat să spun! Citiţi şi cele 14 note sub titlul ,”Şcoala într-o rână!”
Pe 22 aprilie e grevă generală! Se discută despre ridicarea părinţilor împotriva profesorilor pentru a se crea un curent de opinie contra greviştilor. Se aruncă petarde cu alte zvonuri şi diversiuni iar legea să fie “urgentă”…Tăceţi aşa-i??
Utila informatie… am adaugat blogul la favorites, sper sa-l actualizezi cat mai des.