Circul la care asist acum, prin parcuri, pieţe, supermarketuri, când am proasta inspiraţie să mă plimb pe stradă, este o prelungire metamorfozată şi amplificată subiectiv, a panaramei mediatice pentru care nu merită să mai citeşti ziare, să te uiţi la tv sau să asculţi la radio. Ba să te uiţi! Numai aşa vei reuşi să-ţi însuşeşti cu adevărat istoria contemporană a acestui popor.
Nu e nici un dubiu că cei care au încercat să facă o revoluţie în 89 – presupun că asta s-a vrut – au fost „sufocaţi”, în etape sucesive, de propriile gunoaie. Să mă explic. La momentul istoric de atunci nu am avut altă personalitate, nu eram pregătiţi să reluăm un fir rupt al tradiţiilor şi construcţiei monarhice, nu aveam idee pe cine să ne bizuim cu adevărat în exterior. Era nu numai „un vid legislativ” dar şi mare gol de resurse umane de luat în calcul. Atunci am văzut primele semne malefice ale penetraţiei imposturii pe lângă Cotroceni, prin guvern şi – mai ales – prin structurile locale ale ţării. Improvizaţiile de atunci au generat pleava care ne îneacă azi.
În 1992 Iliescu a venit la o întlnire electorală la Buzău. Eram consilier municipal şi am participat – cam ca un ghimpe în pantof, deoarece eram în opoziţie – la acea „scenetă”. După prezentările de rigoare urmau discuţiile. Cum observasem că e un „tabel” după care se dădea cuvântul am ridicat intempestiv mâna şi Ion Iliescu m-a văzut. Am făcut câteva observţii critice şi o propunere argumentată. Omul şi-a notat, a plecat şi după aproximativ doi ani am văzut propunerea mea confirmată printr-o lege, care funcţionează şi azi. Erau puţini impostori în jurul lui.
Timpul a trecut…În 1996 l-am cunoscut pe Constantinescu la o şedinţă în cadrul Convenţiei. Nu ştiu câtă putere de decizie avea dar în jurul lui erau destui neaveniţi. A câştigat alegerile. In dreptul meu mă luptasem pentru el. Şi alţii au făcut-o. Întâmplarea face că, înaintea Crăciunului din 1997, i-am făcut o vizită la Cotroceni cu un grup de învăţătoare şi învăţători de la Tighina care-şi petreceau vacanţa la noi. Fotografiindu-ne şi făcând schimburi de cuvinte eu am realizat că omul era „o păpuşă” care pur şi simplu juca într-o piesă pe care o regizau alţii. O colegă n-are de lucru şi încercă să prelungească discuţia în afara cadrului din „protocol” şi-i face o propunere în timp ce şeful statului se retrăgea spre scări. Da, da, da, aceste afirmaţii le-a făcut preşedintele, dar propunerea nu s-a mai luat în seamă nici azi. Mai târziu Emil Constantinescu avea să recunoască faptul că a fost „victima” serviciilor. Care servicii, el ce era? In jurul lui roia impostura! Asta se vedea de la o poştă dacă intrai acolo. Inclusiv flăcăul ala care se zicea că fiul său, care sta crăcănat, cu mâinile la spate, în mijlocul scărilor.
Realegerea lui Iliescu în legislatura următoare s-a datorat impostorilor. Acum acţiunea lor a fost mai echilibrată deoarece între două rele – Vadim şi Iliescu – mulţi l-au preferat pe cel din urmă. Asta şi pentru că impostura ocupase deja majoritatea secţiilor de votare. Convingerea mea e că dacă nu se falsificau atunci alegerile ieşea Vadim. Nu era vreun câştig dar asta e real.
După înscăunare, pegra imposturii a coborât în piaţa publică gonind după alte favoruri, avantaje şi îmbogăţire. A fost perioada cea mai prolifică sub aspect financiar. S-au împărţit moşii, fabrici, plaje, munţi, păduri şi ape. Primul sosit primul servit, numai că primul era tot impostor şi ţinea de furtunul puterii.
Aroganţa şi călărirea poporului – în speţă a ţării căreia i se spoliau averile – au devenit atitudine constantă, Iliescu a încercat câteva intervenţii palide, forţa şi penetraţia verbului său devine anemică. A vorbit în van.
Timpul trece repede şi încep să se repoziţioneaze taberele. Rămân impostori nemulţumiţi, începe murmurul şi se caută soluţii. Atunci se naşte cea mai malefică excrescenţă politică, alianţa botezată sarcastic „dreptate şi adevăr”. Cu ea a debutat contrarevoluţia imposturii pe care am patronat-o toţi fără să prevedem ce ne aştepta de fapt. Care dreptate, care adevăr?
Azi putem decalra cu „mândrie patriotică” şi fără ruşine că aceasta a „învins definitiv şi pe deplin, la oraşe şi sate!” Unde eşti dreptate? Sunt aci da măncai şi eu recunoscu unul. SUNT REVOLTAT ŞI MI-E RUŞINE!
Ruşine deoarece sunt nevoit să lupt pe viaţă şi pe moarte, după douăzeci de ani de la 89, pentru a-mi câştiga drepturile legale! Revoltat că atunci când se putea n-am făcut ce trebuia!
