„Timpul este o proprietate a Universului pe care Dumnezeu l-a creat”- a scris un mare fizician acum vreo douăzeci de ani. Azi realizez câtă dreptate avea el! Ce trebuie să ne preocupe timpul? E treaba Cerului! Poate doar ca marcăr de întâmplări, evenimente, ori cronologie istorică. M-a fascinat expresia uzitată de obicei în Biserică potrivit căreia oamenii harnici „mucesc cu timp şi fără timp”.
După acestă „savantă” introducere cred că e momentul să intru în problemă, adică în titlu: cei doi m-au făcut să uit de foarte multe griji şi frământări, să pasez responsabilităţi aiurea şi să mă detaşez de pacostele care au căzut peste noi ca negurile grele de toamnă. Ce analişti politico-economici? Ce jurnalişti avizi de senzaţii şi inedit? Ce peripeţii de dramoletă proastă, cu substraturi de şarlatanie?..
Oamenii aştia doi m-au ajutat să identific personajele ce le înalţă ditirambi gălăgioşi, care trec dincolo de ei şi apoi se aştern linguştori la picioarele lor, m-au scos din înţelenita şi precara noastră stare tradiţională şi mi-au revigorat rădăcinile creştin-ortodoxe. Sub ei am simţit nelimitarea timpului-povară a încăpăţânării noastre prosteşti de a aştepta ceva de la ei-, cu ei am trecut ani buni de uscăciune spirituală şi materială, peste ţara secătuită şi peste infamia inimilor noastre!
Eram pe la începutul anilor ‘90 când, într-o sală mare a prefecturii, Andrei Pleşu îşi lansa numărul 100 al Dilemei. Am şi acum gazeta cu semnătura lui. Il adulam, îi scriam replicle şi le comentam cu colegii. Apăruse în plan spiritual, ceea ce gândeam şi speram, după revoluţie.
In sală a avut loc un incident penibil. Exact în timpul expunerii sale, Pleşu este întrerupt de un ofiţer în rezervă, tipul propagandistului comunist înveterat, agrsiv, fără scrupule, care după ce şi-a vărsat mânia proletară,contra vânzătorilor de ţară, a închieat cu cuvintele…”asta s-o crezi mata!”. Fără să-şi piardă cumpătul, cu nici o ezitare, maestrul ticluirii cuvintelor, cum îl consideram eu atunci, a răspuns reluându vorbele acestuia, „da, eu aşa cred” şi îşi continuă, cu expresivitatea-i specifică, frumosul discurs, aplaudat de majoritatea celor prezenţi.
În acei ani aveam conflicte deschise cu ceicare îi critiau pe el, pe Patapievici sau pe Liiceanu. Azi am ajuns să-mi deplâng dezamăgirea. Cum Soarele priveşte peste noi fără să ne porţioneze lumina, aşa credeam că vor stropi ei poporul cu râvna culturii lor. M-am înşelat. Orice încercare a mea de a căuta temeiuri şi lămuriri pentru conduia lor se izbeşte de travaliul pe care îl fac în slujba celor doi anonimi din titlu. N-am nici o idee consistentă despre idealul lor educaţional ori despre crezul din gândirea lor politică. Nu mă îndoiesc că îi slujesc cu aplomb pe premier şi preşedinte, de vreme ce au trecut de la o televiziune mogulizată privat, la una a mogulului stat. Dacă pentru Patapievici sentimentul e de silă şi respingere totală, fără cale de întoarcere, doar cu regretul că l-am cunoscut, pentru ceilalţi doi, durerea e pur şi simplu fizică şi sufletească. Scormonirea pe care ei încearcă să o facă în conştiinţele noastre nu mă duce decât cu gândul la un trecut care, prin fatalitatea lui, încă ne priponeşte de ţăruşul „lectorilor comitetului central”ce propăvăduiau visul absurd al comunismului. Păcat de cunoştinţele ce le au, de experienţa lor didactică şi de poziţia lor socială pusă în slujba aceleaşi doctrine a lui divide et impera, tocmai acum când „muza” e departe de inima ţării. Că, de fapt, parafrazându-l pe Tolstoi, nu ţara trebuie salvată, ci sufletele noastre.
E dreptul meu să mă întreb oare ce-am fi fost dacă…? Dacă n-ar fi fost Iliescu, Constantinescu şi Băsescu-Boc?. Am fi realizat în urmă cu douăzeci de ani că vom ajunge să trăim zile de suspiciune, de pândă duşmănoasă, de ură? Credeam că vom ajunge să detestăm, să divulgăm şi să ne prigonim?E clar că n-am mai fi unde suntem şi ce suntem! E limpede că nu reuşeam să ne renegăm idoli! N-am fi cunoscut ţoapa actuală, succesurile ei şi nici-vorba ţiganului-eşecele. Tot aşa de vizibil e şi că n-am fi ajuns să ne declinăm şoaptele triste, destăinuirile amare şi realităţile sfâşietoare. Căci prin ei şi regimurile lor, erorile lor, rasoleala guvernelor lor, nu am fi văzut România reală, fiinţa ei goală de orice adevăr, în real pericol de a fi „dizolvată” într-o lume a lui „nu ştiu cui”. Adică ne facem că nu ştim!
Ei bine, cei doi „mari” anonimi, ne aşează în faţa oglinzii şi ne obligă să ne întrebăm cine suntem, ce suntem şi ce vrem, ne cer să înfigem picioarele bine în pământul românesc(?!), ne pun în situaţia de a fi creativi, de a nu aştepta nimic de la ei şi de la nimeni, de a ne descurca „care încotro”! Prin noi înşine! Ei ne-au arătat practic că „prietenii ţi-i alegi, dar conducătorii ţi-i dă Domnul” Bineânţeles că nici dracu nu stă de geaba!
Aşa am ajuns de a fi eu însumi cu Dumnezeul meu ce pretutindenea este.
Nu poţi să iei pozele alea care acoperă textul şi nu se înţelege sensul…