Măsurile de „vigilenţă” din dimineaţa aceea, cu porţile închise şi portarul care nu lăsa pe nimeni să intre decât personalul inspectoratului şcolar, dar şi anunţatul consiliu al inspectorilor, aduceau starea tensională specifică unor evenimente deosebite. Fiecare inspector se grăbea spre locul lui pentru a fi vezi doamne, punctual în faţa conducerii, doar sectoarele administrative – salarizarea, contabilitatea ori tehnicul – erau relaxaţi şi se amuzau pe seama forfotei din instituţie. Erau şi câţiva absenţi, cu reflexe întârziate, „dar o să începem fără ei, o să vedem noi…”
Conducerea apare după ce în sala de şedinţe se instalase rumoarea nerăbdării. Mimă serioasă, oarecum gravă, ordine de zi scurtă, şi „toată lumea la treabă”, transmiţându-se fiecăruia repartiţia pe şcolile, centre de examen sau de corectură. Scurt şi cuprinzător, fiecare semnează, nu sunt probleme, nu au rude în examen, etc. Apoi schimburi de priviri, merge fiecare la biroul lui, dau telefoane, cer informări, „ce e pe acolo, cum staţi cu pregătirea, instruirea supraveghetorilor, etc.” şi dispar. Cei care nu rămân în oraş îşi iau delegaţiile. Pe la amiază, deşi şedinţa discretă, tot oraşul ştia repartiţia, iar telefoanele mobile ale inspectorilor aflaţi „pe teren” încep să fluiere. ”Da, eu sunt, da, da, păăi…da, lăsaţi vă sun eu mai târziu…” sau „da, nu, nu ştiu că n-am reuşit să ajung la inspectorat azi, da vorbim”…
Între sutele de familii care trăiau intens emoţiile sesiunii de admitere, se afla şi cea a soţilor Dogărescu, oameni de vază în târg, al căror copil, deşi excelent la învăţătură, era cam emotiv. Tatăl, află repede cine este persoana ce răspunde de şcoala pentru care se pregătise elevul şi nu ezită, având suficiente relaţii în orizontul local, să o contacteze şi să o roage să supravegheze cu grijă examenul pentru a evita unele ieşiri subiective ale unor profesori la corectură. Aşa se şi întâmplă. Potrivit procedurii, teza trece la comisie şi primeşte după prima mână nota zece. Al doilea corector, doamna profesoară Tuţă, cu trei ani vechime la catedră, acordă nota nouă şi zece. La confrunt este rugată, de reprezentantul inspectoratului, să urmărească împreună cu colega baremul şi să decidă. Dar stupoare, nici vorbă să accepte. „Dragă, nu te supăra dar nu ai dreptate, în plus familia copilului îţi poate fi recunoscătoare…” insistă personajul ce reprezenta inspectoratul. ”Lăsaţi, lăsaţi că-i ştiu eu pe nenorociţii aştia care promit până îşi văd treaba făcută”, răspunse profesoara fără să ştie urmarea. „Domnişoară, vino un pic” şi o invită pe coridor, „Vezi BMV ul ăla de lânga farmacia din colţ? Acolo te aşteaptă tatăl, du-te şi vorbeşte cu el”. Şi s-a dus.
Nu a mai avut loc nici o discuţie. La materia respectivă media copilului a fost 9,99. E nevoie să mai adaug ceva? Dacă da, vă aştept pe oghion[at]gmail.com
