Şcoala într-o rână… (4)

Domnişoara Virginica este învţătoare harnică, dăruită din fire cu dragoste pentru copii, are tot timpul faţa veselă şi privirea receptivă la toate faptele celor pe care îi instruieşte. Părnţii copiilor sunt foarte mulţumiţi de activitatea ei şi s-au bucurat când au aflat că şi în anul acesta va fi tot la şcoala din Scorţeni, deşi depărtarea de oraş e considerabilă. Anul trecut a fost hotărîtor în activitatea sa. Intrată în restrângere de activitate după ce îşi luase cu succes examenul de definitivat a cobărît din munte spre o poziţie mai avantajoasă ca apropiere de casa părintească şi a găsit un colectiv didactic, „colorat”, cum obişnuia directorul să spună, adică „de gaşcă” după spusele ei, sau „super OK”, expresia consacrată a noii educatoare, Rica Mihai repartizată aici, cu un an înainte, după terminarea unei facultăţi de profil la o universitate particulară. S-au împrietenit repede. Aşa se face că Verginica nu s-a gândit la o soluţie de transfer sau de concurs ci mai de grabă sa-şi întocmească dosarul pentru gradul al doilea. Rica se pregătea pentru definitivat astfel că cele două aveau preocupări comune.

Cu prima ocazie, conducerea şcolii a validat dosarele pentru examene de grad şi secretara a fost trimisă la inspectorat, la serviciul şi inspectorul respectiv. Pentru că îl mai cunoscuse, în anul trecut, a luat şi un şir de covrigi şi o cafea cu care să-i serveacă pe toţi pănă îi verifică dosarele. Ciocăni la uşă, dar stupoare: în biroul respectiv nu era nici o persoană cunoscută. „Dumneavoastră, cu cine aveţi treabă?” Descumpănită, răspunse timid, „Păi, am adus dosarele de grade…” .Inspectorul i-o tăie scurt: „Pentru dumneavoastră?” „Nu, eu sunt secretara şcolii”. Omul o privi scurt şi încruntat, „ Adică eu lucrez cu secretarele?” Căutând o privere mai cumsecade, cu gandul la covrigii din geantă, secretara se retrase cu spatele spre uşă, dădu bună ziua şi se întoarse la şcoală. Domnul director Pârvu, nu se aştepta la întorsătura asta şi, temându-se să nu ie se perilcliteze scaunul, se hotărî să meargă el a doua zi cu dosarele. Nu mai spun că, depărtarea de oraş îl ţinea mai departe de schmbările de la inspectorat generate de mersul poltichiei cu care el nu prea se ocupa. Ţinea cam de acelaşi „băţ” cu primarul, fără să se bage ca membru undeva, după cum evoluau oscilaţiile acestuia, spre stânga sau dreata.Porni dimineaţă cam îngăndurat spre oraş. La sediul inspectoratului tot figuri necunoscute, salută în stânga şi în dreapta, până dădu cu ochii de şefa de la salarizare, doamna Tocuţa. „Sărut mâna doamnă, e cam multă lume necunoscută prin birourile acestea, unde e domnul cu perfecţionarea?” Doamna era foarte amabilă căci îl ştia de mult pe director ca pe „un om serios”, ţinând cont că la fiecare început de an şcolar sau de sărbători îi trimetea câte o sticlă de rachiu vechi, şi îl îndrumă adăugând, „Când terminaţi, treceţi şi pe la mine să vă dau o hârtie”..

Domnul Pârvu intră în biroul indicat, se prezintă cu timiditate inspectorului, replica venind rapid: „Cu ce ocazie?” .”Am adus dosarele pentru grad de la mine de la şcoală”. „Ce dosare domnule şi de când ai dumneata şcoală”? ”Vă rog să mă scuzaţi, aşa vine vorba”, răspunse acesta tot mai descumpănit, întinzând dosarele. „Te înscrii la grad?” „Nu, eu am dat gradul unu, dar pentru colegii de şcoală”. Inspectorul se uită superior, cu aitudinea celui care vrea să spună „ai habar cine sunt eu?”, şi îl ia în scurt: ”pe ce lume te afli domnule de nu ştii că dosarele se depun personal de cei în cauză”? Directorul se bâigui, dând să spună că… ”vedeţi până acuma…”, inspectorul i-o reteză scurt, „noi nu trăim în trecut!”, borbolosi un „mă scuzaţi”, ieşi, uită să mai urce la salarizare, se trezi în stradă înjurând fără nici un temei, „mama ei de politică, de unde naiba au mai venit şi aştia!”

Dacă „bunăvoinţa” inspectoratului s-ar fi terminat aici ar fi fost bine. Numai că Rica şi Virginica în următoarele zile când s-au prezentat cu dosarele, acestea erau „incomplete”. „Auzi fată ce mi-a zis, cică avizul de la consiliul de administrţie nu e corect întocmit”, îi spuse Verginica celeilalte. ”Hait! exclamă Rica, mie nu mi-a zis nimic de chesta aia, şi doar e la fel cu a ta, cică să mă duc să scriu la un calculator memoriu de activitate, nu de mână.” Verginica nu se lăsă şi o ironiză pe colega ei, „păi sigur, tu eşti mai tânără, lua-l-ar naiba!”.

Cu dosarele în sacoşă pleacă amândouă spre autogară. Mai târziu Verginica se hotărî să vină singură la inspectorat, mai ales după ce directorul a fost „beştelit” în plină şedinţa, spunândui-se că „ia banii degeaba, nu ştie să facă un dosar de grad şi pune oamenii pe drumuri.” Ea se gândea stăruitor la ceea ce îi spunea, mai în fiecare seară, Nea Pavel, gazda ei, „domnişoară nu te sfii, la şef nu te duce cu mâna goală!” şi apoi îi povestea o anecdotă din vrema lui privitor la relaţiile şef-subaltern: „Kent zici că mai vii pe la noi?” „Peşte o lună, peşte două” – răspundea subalternul. „Bine, bine da să aduci dosarele alea cuSUTE !” – adăuga şeful.

… „Exigentul” inspector, o priveşte pe învăţătoare, o întreabă de colega ei, răsfoieşte dosarul, vede plicul şi-i zice: „lăsţi-l la mine, acum trebuie să intru într-o şedinţă!” aruncă dosarul într-un sertar şi ieşi. În urma lui plecă şi Verginica, rămsă convinsă total de proverbul – cine n-are un bătrân să şi-l cumpere!- şi de adevărul spuselor bătrânului la care locuia în Scorţeni…

Buzz it!
VN:F [1.9.22_1171]
Da-mi o nota:
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
Şcoala într-o rână... (4), 10.0 out of 10 based on 1 rating

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *